Andrei Tudor

Andrei Tudor (pseudonim al lui Isac Rosenzweig; 31 august 1907, Brăila - 18 iunie 1959, Bucureşti) este un poet, traducător şi critic dramatic. Fiu al lui Moise Rosenzweig, om de afaceri, Tudor îşi începe învăţătura în 1914 la şcoala „Abraham şi David Schwarzman" din Brăila, aici fiind coleg cu Mihail Sebastian, ca şi la Liceul „Nicolae Bălcescu". Îşi trece examenul de bacalaureat în 1926, când se înscrie, din nou împreună cu Sebastian, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Va obţine licenţa în 1930, însă nu profesează, fiind atras de gazetăria culturală şi artistică. Face cronică muzicală, teatrală şi cinematografică la diverse periodice, între care „Facla", „Rampa" şi „Zorile", unde va fi redactorul rubricilor artistice şi culturale. Versuri, proză şi reportaje îi apar în „Universul literar", unde va debuta cu o poezie în aprilie 1928, „Tiparniţa literară", „Săptămâna literară, plastică, teatrală", „Vremea", „Meridian", „Floarea de foc", „Adam", „Azi", „Cuvântul", „Contimporanul", „Litere", „Premergătorul", „Stilet" şi „Curierul" (Brăila), „Start", „Omul liber" etc. Cronici, recenzii, note critice publică în „Bilete de papagal", „Viaţa literară", „Clopotul", iar după 1944 în „Victoria", „Unirea", „Tribuna poporului", „Viaţa capitalei", „Veac nou"; în „Muzica", unde în 1951-1952 e redactor-şef, şi în „Studii şi cercetări de istoria artei" scrie studii substanţiale privind trecutul muzical la noi. Din 1950 devenise profesor la Conservatorul din Bucureşti, iar din 1951 şef al Sectorului de istoria muzicii de la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Funcţionează, de asemenea, şi la nou-înfiinţatul Institut de Teatru (1951-1956). După ce Fundaţiile Regale o premiaseră în 1935, în manuscris, placheta Amor 1926 va fi tipărită în 1937 şi primită cu interes de comentatori. Cartea Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui) (1948) adună, fără însufleţire, în texte descriptive, multe locuri comune ale literaturii de călătorie din epocă. În schimb, schiţa monografică Enescu (1956) şi George Enescu. Viaţa în imagini (1961) îşi conservă şi interesul documentar, şi esenţa analizelor, deşi poncif ele impuse de orientarea oficială nu au putut fi ocolite.Împreună cu Mihail Sebastian, Tudor transpune în româneşte din versurile lui Francis Jammes, iar singur dă câteva tălmăciri din poemele lui Albert Samain, Stefan George şi ale lui Rainer Maria Rilke. Alte traduceri, întreprinse după 1948 din scrierile lui Aleksei Surkov, Nicola Bajan, Stepan Şcipaciov, Evgheni Dolmatovski, Aleksandr Jarov, Anatoli Safronov etc., au fost strânse sub titlul Poeţii sovietici cântă pacea (1950). În Cartea sângelui (Din lupta eroică a poporului grec) (1952) tălmăceşte, din franceză, o serie de documente, publicistică şi versuri, culegerea fiind dominată de o perspectivă politică deformantă, pe care traducătorul, vrând-nevrând, şi-o asumă. A mai semnat cu pseudonimele Lafcadio, Lafcadio et co. Lirica lui Tudor ezită între o rostire încă apropiată de simbolism şi faconda avangardistă, fiind definită fie ca „o poezie extremistă" (E. Lovinescu), fie ca rezultat al unui „amestec de tragism cotidian şi umor sentimental" (G. Călinescu). În Duh de seară sau în Paludes versul este fracturat, iar sintaxa, aparent neglijată, valorizează observaţii pe cât de fine, pe atât de neaşteptate, amintind de versul lui Ion Barbu. Un pseudo-pastel, Port, reface cu o tuşă violentă atmosfera portului brăilean, pentru a transfigura esenţa unei stări sufleteşti: „Albe pietrele, oasele. / Schelete de cărbune în pomi. / Adună dorurile, coase-le, / spânzură inima şi dormi". Aceasta este, de altfel, ţinta demersului liric al lui Tudor, în care, alături de reconstituirea din frânturi de amintire a unui climat erotic particular, pendulând între adoraţie şi mâhnire, evocarea peisajului bălţilor brăilene, a aerului straniu, vag exotic al cheiului portuar încremenit în vipia unei amiezi de vară şi meditaţia în jurul invenţiei poetice („Cine adulmecă pe ape cântul / cu rotiri de uliu scăpătat?"), adesea cu inflexiuni agonice („Din vreme clipele nu se mai rup, / prin aer nu se prinde vreun cuvânt. / Sub mână se destramă orice trup / şi pasul nu se-nalţă din pământ"), sunt convocate inspirat.sursa : crispedia