Eugen Schileru

Eugen Schileru (13 septembrie 1916, Brăila - 10 august 1968, Bucureşti) este un eseist şi traducător. Este fiul Mariei (născută Demetrescu) şi al lui Henri Schiller, medic. Frecventează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu" din Brăila (1930-1934). Scrie la gazetele locale „Columna lui Traian" (1931), „Premergătorul" (1932-1933) şi „Tribuna" (1934), probabil că, sub pseudonim, se află între redactorii revistei „Stilet" (1933). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia estetică filosofică (1934-1938), urmează, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept, al cărei licenţiat devine în 1939. Activează în grupul studenţilor de stânga, sub conducerea Uniunii Tineretului Comunist. Va absolvi şi Seminarul Pedagogic (1939), fiind profesor la liceele bucureştene „Matei Basarab" şi „Gh. Lazăr". ntre 1948 şi 1951 funcţionează ca director la Biblioteca Academiei Române, iar din 1949 predă istoria esteticii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, unde ţine şi cursuri de artă universală, istoria criticii de artă, istoria costumului, istoria ceramicii, istoria textilelor de artă, istoria literaturii universale, a teatrului şi a cinematografului. În ultimul an de viaţă este şef al Catedrei de istoria artei. Sub semnătura Adrian Schileru, colaborează în 1936 la „Era nouă", publicaţie condusă de N.D. Cocea, unde va da recenzii şi însemnări despre cinematografie.În 1945-1946 colaborează la revista „Lumea" (unde şi traduce din Benjamin Fondane) şi la „Revista Fundaţiilor Regale" cu cronici cinematografice, plastice şi literare. Mai e prezent în „Cuvântul liber", „Adevărul literar şi artistic", „Adevărul", „Viaţa românească", „Tinereţea", „Democraţia", „România liberă", iar după război scrie în „Ga­zeta literară", „Contemporanul", „Secolul 20" etc.Moartea timpurie a lui Schileru, un erudit cu o extraordinară capacitate de cuprindere a fenomenului artistic, a făcut ca o serie de proiecte să rămână neîncheiate sau să se risipească. Aşa se explică fragmentarea textului din monografia Impresionismul (1970), unde curentul e prezentat în dubla sa definire: restrâns, pictural, dar şi spiritual, pe urmele lui Marcel Proust, care îl transferă pe Claude Monet într-un personaj din romanul A la recherche du temps perdu. Limpezimea stilistică a expunerii tehnicilor picturale - circumscrise esteticii fenomenului - face din interpret, în pofida caracterului fulgurant şi nefinit al textului, un scriitor al forţei subtile: asociaţii surprinzătoare, fineţe a nuanţelor, originalitate a expresiei. Volumul, de asemenea postum, Scrisoarea de dragoste (1971) reuneşte într-o primă secţiune şase studii şi eseuri de ordin general, iar în a doua cronici şi articole dedicate unor artişti şi unor mari opere de artă. Eseul care dă titlul cărţii defineşte stilul de exeget al lui Schileru, precaut şi irezolut cu „definiţiile", care pot funcţiona doar ca decupaje generatoare de eroare, şi mefient cu reţetele de conduită mentală. Deruta e provocată de dorinţa de a învăţa despre metaforă de la un filosof, Claude Levy-Strauss, şi de constatarea, ivită citindu-i pe Gottfried Benn sau pe Alain Robbe-Grillet, că metafora nu limpezeşte nimic, pentru că escamotează realul. Impenitent, autorul riscă totuşi o metaforă şi compară creaţia artistică, în accepţia de proces şi de produs, cu o scrisoare de dragoste. Se propun trei modele analogice de creaţii artistice, incursiune a cărei premisă ar fi că actul artistic presupune totdeauna un „celălalt", un adresant.sursa : crispedia.ro