CONSTANTIN DUMITRACHE

Prof. dr. Constantin Dumitrache, reputat specialist endocrinolog de la Institutul de Endocrinologie "C. I.Parhon. "În primul rând, am fost un om norocos, am făcut ce mi-am dorit - medicina, specialitatea care mi-am dorit-o - endocrinologia. Am fost foare bun la matematică şi asta m-a ajutat să fac endocrinologie. Când am început, am dat peste oameni care mi-au marcat viaţa - prof. dr Barbu Ionescu, de la care am învăţat didactica în endocrinologie, prof. dr. Ştefan Milcu, care era o îmbinare extraordinară între clinician şi pedagog, am trăit între oameni entuziaşti, cum era prof. dr. Maximilian. Au fost şi momente pe care le ţin minte: prima gardă. Dacă până atunci făceam pe nebunul că-i aveam în spate pe ceilalţi şi nu mă lăsau să greşesc, când am fost singur de gardă, am avut o comă diabetică şi una hipofizară. Îmi aduc aminte că un doctor, nu-i spun numele, mi-a spus să nu mă mai zbat atâta. ''Nu vezi că au semnul muştei?'' - mi-a spus. M-a îngrozit această frază, când am văzut şi familia care se adunase în jurul patului şi a fost aprinsă şi o lumânare, a fost o teribilă încordare să fac orice ca să-i salvez. Dimineaţă, când am auzit primul cuvânt, am transpirat şi am crezut că o să cad acolo. Nu ştiu dacă eu i-am scos din comă sau a fost norocul lor. Am făcut tot ce am ştiut. A fost o noapte pe care nu am s-o uit niciodată. O altă întmplare care m-a marcat a fost când pe lângă clinică a trebuit să fac şi policlinică. Obişnuit să fiu înconjurat de o mulţime de doctori, m-am trezit singur în faţa a treizeci de pacienţi. Cu unii mă descurcam mai bine, pentru alţii îmi puneam întrebări despre ceea ce am în faţă, de multe ori spuneam că trebuie să mă interesez dacă se face următoarea investigaţie şi le spuneam să vină a doua zi, sau peste două zile, ca să am timp să răsfoiesc manualele. Un al moment pe care nu am să-l uit a fost când a murit primul bolnav. Iarna aveam un număr de bătrâni din cartier pe care-i internam de fiecare dată, se întâmpla, cred, în toate spitalele. Era modul nostru de a face bine acestei categorii, îi ţineam internaţi o lună-două. Aveau mâncare şi căldură. Era o bătrânică foarte simpatică, cred că nu am ştiut niciodată cum o cheamă. Când veneam dimineaţa intram la ea, îi spuneam ''bună dimineaţa'', îi duceam din când în când o prăjitură. Într-o dimineaţă, zâmbindu-mi cu gura până la ureche, cu seninătate mi-a zis: ''Vino, mă, grăsuţule, mai lângă mine''. M-am dus mai aproape, ea s-a ridicat şi m-a sărutat pe frunte, zicându-mi ''Eu îmi iau la revedere, astăzi plec''. Mi s-a părut o glumă proastă. Îi luasem tensiunea, o ascultasem cardiac, pulmonar nu avea nimic de care să mă leg. La ora 8 seara a dispărut. Momente de felul acesta te marchează pe toată viaţa, nu eşti om pentru nu ştiu câtă vreme. Dar te obişnuieşti. De fapt, nu te obişnuieşti, capeţi o anumită rapiditate în a rezolva cazurile care iniţial erau mult prea gândite. Pentru cazurile grave trebuie să te mobilizezi." sursa interviu agerpres