TEODOR BOGOI

n. 10 noiembrie 1933, Tufeşti, Brăila

Studii: Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, clasa prof. Alexandru Ciucurencu (1959).Anecdotele istoriei artei au catalogat & divizat promoţiile postbelice din clasele Institutului de Arte, secţia de pictură, în două ramuri : babişti (elevii lui Corneliu Baba) şi ciucurişti (elevii lui Alexandru Ciucurencu), două categorii ce concurau mai mult pe culoarul notorietăţii, decât pe cel stilistic. Duelul artistic nu s-a lăsat cu rame fracturate sau pânze sfâşiate, timpul intervenind benevol în separarea rivalilor : stilul Baba axat pe personaj, în culori teroase, oferind o gravitate compoziţiei, cu timpul a pierdut teren estetic în favoarea exburenţei cromatice a stilului Ciucurencu.

Teodor Bogoi, în ţesutul său artistic, are o celularitate coloristică accentuată, poate nu întâmplător a ajuns sub penelul-aripă al lui Ciucurencu, Schweitzer-Cumpăna sau Catul Bogdan.Imediat după absolvire a fost angajat tehnoredactor (art director în limbajul actual) la Editura pentru literatură şi artă, unde îşi începe activitatea ilustrând « Basme populare gruzine », executând şi numeroase coperte, cea mai interesantă fiind a romanului « Enigma Otiliei » de G. Călinescu. A mai colaborat cu editurile E. L. U., Albatros, Junimea, Scrisul românesc.După stagiul de trei ani (1959-1962) primeşte o bursă de specializare în grafica de carte la Leipzig şi Dresda, apoi este angajat la Centrala Editurilor. În 1965 primeşte o distincţie la Concursul internaţional de grafică de carte de la Edinburgh pentru ilustraţia volumului « Cultura românească în epoca lui Ştefan cel Mare » (Editura Academiei), iar peste un an, aceeaşi carte îi aduce un premiu  la Salonul de carte de la Frankfurt.

La capitolul ilustraţie de carte pentru copii, stilul lui Teodor Bogoi nu frapează, poate fi catalogat chiar anodin, artistul nu s-a axat pe personaje, executându-le în linii minimaliste, fără expresivitate facială, apelând doar la funcţia culorilor pentru a contura un mesaj. Tot în sfera infantilă, pictorul Teodor Bogoi a forţat şi porţile B.D.-ului, publicând planşe cu tematică istorică şi contemporană în revista Cutezătorii - "Spadă şi flacără" (10 planşe, nr. 15/1973 - 24/1973, scenariul Vasile Mănuceanu), "Transfăgărăşanul" (10 planşe,  nr. 47/1974 - 4/1975, scenariul Adrian Mierluşică).

Din 1963 participă la majoritatea expoziţiilor anuale de pictură şi grafică naţionale sau bucureştene, a avut expoziţii personale la Bucureşti (1971, 1975, 1979, 1985, 1988) şi Cluj-Napoca (1976), cât şi la New York (1977), Austria (Graz, Viena, Krems – 1979 ; Viena, Salzburg, Loeben – 1980 ; Viena, Innsbrück, Linz - 1983), Paris (1990).

Opera lui Teodor Bogoi a suscitat numeroase cronici si studii, cele mai ample fiind o monografie semnată de Liviu H. Oprescu (Ed. Sport-Turism, 1983) şi un profil în volumul « Pictori contemporani » de Mircea Grozdea (Ed. Meridiane, 1984). A fost inclus în “Dicţionarul Benzii desenate din România” (Editura MJM, 2005) şi “Istoria Benzii Desenate Româneşti” (Ed. Vellant, 2010) ambele de Dodo Niţă. sursa : http://colo-ro.blogspot.ro/2013/03/teodor-bogoi.html

MIHAI RENERT

Mulţumim Domnului Prof. Emerit Dr. Ing. Radu I. Iatan de la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti care ne-a pus la dispoziţie date despre pesonalitatea liceului "Nicolae Bălcescu din Brăila", Prof. Dr. Ing. MIHAIL RENERT. Articolul este reprodus din "Revista de chimie" şi aparţine domnului Doctor Honoris Causa Pof. Dr. Ing. Valeriu V. Jinescu

Ilarie Voronca

Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie1903, Brăila - d. 8 aprilie1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia. nceputurile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de activitatea cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, și de revista acestuia Sburătorul literar, unde și debutează în 1922 cu versuri simboliste influențate de George Bacovia și de lirismul melodios și maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceiași factură în revistele Flacăra, Năzuința și Contimporanul, care vor constitui materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat Restriști. Este o poezie de atmosferă, care transcrie tristețile și deznădejdea omului condamnat la existența cenușie a orașelor de provincie. Aproape nimic din tonalitatea și sistemul imagistic al acestor poezii, în afara tentației asociațiilor insolite, nu anunță viitoarea evoluție a poetului, caracterizată prin extrema receptivitate față de doctrinele avangardiste. Astfel, la numai un an de la apariția volumului de debut, Ilarie Voronca aderă la atitudinea pragmatic inovatoare cuprinsă în Manifestul activist către tinerime al revistei Contimporanul, publică el însuși în 1924, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația de avangardă constructivistă 75 HP (din care apare un singur număr), colaborează la alte reviste similare precum Punct sau Integral. Ermetismul, expresia eliptică, selectarea vocabularului poetic din domeniul industrial și tehnic probează orientarea poetului în această etapă.

În 1927, apare la Paris poemul Colomba, cu două portrete de Robert Delaunay, care marchează o nouă tendință în scrisul lui Voronca. Poetul părăsește constructivismul și intră în sfera de influență a suprarealismului, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Ritmul publicării plachetelor de versuri este foarte susținut și el nu încetinește nici după stabilirea poetului în Franța, în 1933, de unde păstrează legături strânse cu viața literară din România. După această dată, creația sa aparține spațiului literar de adopție: L'Apprenti fantôme (1938), Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942), etc..
Naturalizat francez în 1938, va participa la mișcarea de rezistență, ca scriitor și luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în țară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în același an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.
La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 și 1965, tânărul grup de literați "Pont de l'épée" adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la editura Minerva din București apar, sub îngrițirea lui Sașa Pană, două volume de Poeme alese. sursa : wikipedia

Gheorghe Tuleş

Gheorghe Tuleş poet (19 iun. 1906 – 3 dec. 1981).

Andrei Tudor

Andrei Tudor (pseudonim al lui Isac Rosenzweig; 31 august 1907, Brăila - 18 iunie 1959, Bucureşti) este un poet, traducător şi critic dramatic. Fiu al lui Moise Rosenzweig, om de afaceri, Tudor îşi începe învăţătura în 1914 la şcoala „Abraham şi David Schwarzman" din Brăila, aici fiind coleg cu Mihail Sebastian, ca şi la Liceul „Nicolae Bălcescu". Îşi trece examenul de bacalaureat în 1926, când se înscrie, din nou împreună cu Sebastian, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Va obţine licenţa în 1930, însă nu profesează, fiind atras de gazetăria culturală şi artistică. Face cronică muzicală, teatrală şi cinematografică la diverse periodice, între care „Facla", „Rampa" şi „Zorile", unde va fi redactorul rubricilor artistice şi culturale. Versuri, proză şi reportaje îi apar în „Universul literar", unde va debuta cu o poezie în aprilie 1928, „Tiparniţa literară", „Săptămâna literară, plastică, teatrală", „Vremea", „Meridian", „Floarea de foc", „Adam", „Azi", „Cuvântul", „Contimporanul", „Litere", „Premergătorul", „Stilet" şi „Curierul" (Brăila), „Start", „Omul liber" etc. Cronici, recenzii, note critice publică în „Bilete de papagal", „Viaţa literară", „Clopotul", iar după 1944 în „Victoria", „Unirea", „Tribuna poporului", „Viaţa capitalei", „Veac nou"; în „Muzica", unde în 1951-1952 e redactor-şef, şi în „Studii şi cercetări de istoria artei" scrie studii substanţiale privind trecutul muzical la noi. Din 1950 devenise profesor la Conservatorul din Bucureşti, iar din 1951 şef al Sectorului de istoria muzicii de la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Funcţionează, de asemenea, şi la nou-înfiinţatul Institut de Teatru (1951-1956). După ce Fundaţiile Regale o premiaseră în 1935, în manuscris, placheta Amor 1926 va fi tipărită în 1937 şi primită cu interes de comentatori. Cartea Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui) (1948) adună, fără însufleţire, în texte descriptive, multe locuri comune ale literaturii de călătorie din epocă. În schimb, schiţa monografică Enescu (1956) şi George Enescu. Viaţa în imagini (1961) îşi conservă şi interesul documentar, şi esenţa analizelor, deşi poncif ele impuse de orientarea oficială nu au putut fi ocolite.Împreună cu Mihail Sebastian, Tudor transpune în româneşte din versurile lui Francis Jammes, iar singur dă câteva tălmăciri din poemele lui Albert Samain, Stefan George şi ale lui Rainer Maria Rilke. Alte traduceri, întreprinse după 1948 din scrierile lui Aleksei Surkov, Nicola Bajan, Stepan Şcipaciov, Evgheni Dolmatovski, Aleksandr Jarov, Anatoli Safronov etc., au fost strânse sub titlul Poeţii sovietici cântă pacea (1950). În Cartea sângelui (Din lupta eroică a poporului grec) (1952) tălmăceşte, din franceză, o serie de documente, publicistică şi versuri, culegerea fiind dominată de o perspectivă politică deformantă, pe care traducătorul, vrând-nevrând, şi-o asumă. A mai semnat cu pseudonimele Lafcadio, Lafcadio et co. Lirica lui Tudor ezită între o rostire încă apropiată de simbolism şi faconda avangardistă, fiind definită fie ca „o poezie extremistă" (E. Lovinescu), fie ca rezultat al unui „amestec de tragism cotidian şi umor sentimental" (G. Călinescu). În Duh de seară sau în Paludes versul este fracturat, iar sintaxa, aparent neglijată, valorizează observaţii pe cât de fine, pe atât de neaşteptate, amintind de versul lui Ion Barbu. Un pseudo-pastel, Port, reface cu o tuşă violentă atmosfera portului brăilean, pentru a transfigura esenţa unei stări sufleteşti: „Albe pietrele, oasele. / Schelete de cărbune în pomi. / Adună dorurile, coase-le, / spânzură inima şi dormi". Aceasta este, de altfel, ţinta demersului liric al lui Tudor, în care, alături de reconstituirea din frânturi de amintire a unui climat erotic particular, pendulând între adoraţie şi mâhnire, evocarea peisajului bălţilor brăilene, a aerului straniu, vag exotic al cheiului portuar încremenit în vipia unei amiezi de vară şi meditaţia în jurul invenţiei poetice („Cine adulmecă pe ape cântul / cu rotiri de uliu scăpătat?"), adesea cu inflexiuni agonice („Din vreme clipele nu se mai rup, / prin aer nu se prinde vreun cuvânt. / Sub mână se destramă orice trup / şi pasul nu se-nalţă din pământ"), sunt convocate inspirat.sursa : crispedia