Iuliu Cezar Săvescu

Iuliu Cezar Săvescu (n. 22 iulie 1876, Brăila - d. 1903) a fost un poet român simbolist. Între 1 octombrie 1890 și 24 februarie 1891 a redactat împreună cu Bonifaciu Florescu gazeta „Duminica”. S-a afirmat în paginile „Literatorului”, unde a publicat versuri și proză. Poemele sale, reunite postum în volumul „Poezii” (1926), se caracterizează prin sentimentul nostalgiei și al spațiilor exotice („Polul Nord”, „Polul Sud”, „Sahara”). A tradus „Antigona” lui Sofocle. sursa : wikipedia

Iuliu Cezar Săvescu (22 septembrie 1866, Brăila - 9 martie 1903, Bucureşti) este un poet, prozator şi traducător. Fiu de avocat (părinţii se numeau Eulampiu şi Fani), Săvescu învaţă întâi în oraşul natal, apoi îşi continuă şcoala la Bucureşti, urmând cursul secundar al Liceului „Sf. Sava". Este remarcat de profesorul Bonifaciu Florescu, împreună cu care va scoate, în 1890-1891, o „gazetă de familie", „Duminica"; singur va edita în 1895, ca număr de probă, publicaţia „Nuvelistul".

De altfel, deşi discipol al lui Macedonski, va lua în derâdere anumite experimente propovăduite de maestru. Înrâurit de Edgar Allan Poe şi Maurice Rollinat, îşi ia o înfăţişare cumplită sau răvăşită de disperare, gesticulând ameninţător, convulsiv şi sarcastic. Este poetul damnat, muncit de „un duh satanic", bântuit de viziuni macabre sau de coşmaruri, populate de strigoi, schelete, siniştri corbi şi împânzite de morminte lugubre. Sub afectările acestea există totuşi o exasperare, o oboseală adevărată.

Poezia erotică e palidă şi convenţională, cu foarte rare excepţii. Încă mai neconcludente sunt cele câteva versificări pe teme sociale şi patriotice. Mai profund apare Săvescu în evocarea priveliştilor naturii, unde înfiorările extincţiei apropiate îl prevestesc pe G. Bacovia. E o poezie preponderent vizuală, cu însuşiri de plasticitate şi armonii nu lipsite de prospeţime.

Ca traducător, prezent îndeosebi în „Liga literară", în afară de Poe (Corbul) şi Shelley (Regina visurilor Mab), a fost atras de scriitorii antici. Astfel, el dă o versiune românească din Ovidiu (Elegia VII) şi o tălmăcire fluentă după Sofocle (Antigona). A mai transpus, în „Liberalul", o idilă, Milo şi Haidhee de Ghuse Skiro, poet albanez. În proză Săvescu se dovedeşte a fi un imaginativ, cu predispoziţii onirice, şi un descriptiv cu o certă vocaţie a fantasticului. El poate fi considerat un precursor al poemului în proză la noi. Lirica lui Săvescu, uneori de expresie simbolistă, alteori de cristalizări parnasiene, este în esenţă aceea a unui romantic. Ecouri din Mihai Eminescu şi G. Coşbuc se regăsesc în textele acestui poet, îndatorat la începuturile sale şi lui D. Bolintineanu sau lui Al. Depărăţeanu. Idilele câmpeneşti, mai suave ori mai senzuale, dar oricum naive şi edulcorate, pastelurile, respirând un aer bucolic, îl apropie de V. Alecsandri. E un temperament labil, când contemplativ, când exaltat, cu frecvente pendulări între euforie şi deznădejde. Există în stihurile sale o tensiune către adâncimile celeste, o chemare, străbătută de un fior de nelinişte, a altor orizonturi. Gustul pentru exotic îşi are aici una din surse. sursa : crispedia