Mihail Celarianu

Mihail Celarianu (30 iulie 1893, Bucureşti - 5 decembrie 1985, Bucureşti) este un poet şi prozator. Era al treilea dintre cei 8 copii ai Antoanetei (născută Pricup) şi ai lui Constantin Celarianu, colonel. Tatăl murind în 1904, mama, mai tânără cu 35 de ani decât soţul ei, îşi va creşte cu greutate copiii din pensia de urmaş. Celarianu a învăţat la Brăila, la Liceul „N. Bălcescu" şi în Bucureşti. Având o voce remarcabilă, s-a înscris la Conservator, fiind apreciat de profesorii Gh. Cucu şi D.G. Kiriac. De la doisprezece ani scria versuri. Debutează în 1906 în revista „Dumineca", semnând aici Celarianu-Celari; publică poezie şi proză poematică în „Biblioteca modernă", „Rampa", „Ilustra­ţia", „Lumea", „Revista antică" şi „Noi pagini literare". Deşi era o persoană timidă şi retrasă („seratul pogorât printre oameni", îl va numi E. Lovinescu, în 1936), a frecventat mediile boemei literare: la Terasa Oteteleşanu a putut cunoaşte pe Tudor Arghezi, N. Davidescu, Tudor Vianu, Mihail Sorbul, Mircea Demetriade. În 1913, când îi apare volumul Poeme şi proză, se află la Paris, susţinut financiar de sora tatălui, după ce proiectul de a intra ca bariton la Capela română de aici eşuase. Audiază, la Sorbona, prelegerile de istorie şi critică literară ale lui Gabriel Seailles, ce fusese şi mentorul Iuliei Hasdeu, zăboveşte în muzee, în biblioteci, în cafenelele literare. În primul război mondial, ca voluntar, participă la atacul de la Turtucaia şi se pregăteşte pentru a fi trăgător aerian, îmbolnăvindu-se de tifos, nu-şi realizează visul de a zbura, însă realităţile frontului intră într-o piesă, Drapelul. În 1914, la moartea lui Mircea Demetriade, îndrumătorul şi prietenul său mai vârstnic,necrologul scris de Celarianu este remarcat de Al. Macedonski, care îl va invita apoi să citească la Ateneu. Admirator al lui Macedonski, prieten cu Nichita, fiul acestuia, va îngriji, la cererea familiei, volumul de Poezii alese, scos după decesul, din 1920, al poetului. În 1922, se căsătoreşte cu Nina Macedonski. Colaborează la „Lumea copiilor", „Universul literar", „Zorile", însă adevăratul debut abia acum are loc, fiind, după E. Lovinescu - al cărui cenaclu îl frecventa -, cel din revista „Sburătorul" (1919).

Pentru volumul Drumul (1928) şi, din nou, pentru Flori fără pace (1938), obţine Premiul de poezie al Societăţii Scriitorilor Români (devenise membru al acesteia în 1929), care îi mai acordă şi Premiul „Regele Carol II" pentru Polca pe furate (1934), cel dintâi roman al său, urmat în timp de alte două, Femeia sângelui meu (1936), Diamant verde (1940), şi de o culegere de proză umoristică, Noaptea de fericire (1944; Premiul pentru proză al Editurii Cugetarea).

Scriitorul, funcţionar la Ministerul Artelor şi Cultelor (1923-1929), bibliotecar şi referent la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1929-1944) şi secretar general al Uniunii Scriitorilor Democraţi (1944-1949), a publicat sporadic în „Tiparniţa literară", „Cuvântul", „Universul", „Caietul de poezie al «Revistei Fundaţiilor Regale»", „Dimineaţa", „Facla", „Adevărul", „Viaţa literară", „Azi", „Lumea românească", „Mişcarea literară", „Reporter", „România literară", „Ramuri" etc.

A lăsat două cărţi pentru copii şi, în 1966, şi-a retipărit versurile (completându-le cu un ciclu inedit, Cartea de patimă) şi traducerile în volumul Inima omenească (Premiul „M. Eminescu" al Academiei Române). Romanul Cutremurul, la care lucrase mai bine de treizeci de ani, a fost ars în 1949. Memoriile lui Celarianu au rămas în manuscris nepublicat încă.

Considerată de Celarianu un accident, fără legătură cu creaţia sa autentică, placheta de tinereţe, Poeme şi proză (1913), anunţa dominantele liricii lui: amestecul „neghinei" terestre în „spicul de aur" al idealului şi tumultul „inimii" întrecând „armoniile gândirii" (Inimei). Acompaniamentul grav, elegiac, al nelinişti­lor stârnite de spectacolul „eternităţilor contradictorii", o gesticulaţie patetic-romantică, ce transformă în procesiune sacramentală căutările sau umbletul în lume al omului, irizările simbolice, sugestia reuşesc, în Drumul, să transmită prezenţa misterului.

În ciuda mimeticelor Nevroze şi a clişeelor simboliste (Parc mort, Căderea frunzelor), a neputinţei de a ocoli conceptul şi alegoria, Celarianu reuşeşte să dea o cosmică arcuire curgerii spre nefiinţă a lucrurilor. Copacii, luna sunt paznici stranii ai morţii, un alb suprafiresc îşi pune pecetea pe Cântecul orelor („Şi ziua va fi rece, iar în casă / Va bate-un ceas străin şi alb pe masă"), Înaltul „tace-n mii de glasuri" (Cavoul), faţă în faţă cu grozăvia calvarului Fiului Şi Dumnezeu cere iertare. Tristeţea este, însă, mulcomită de muzica trecerii, de macedonskienele „zboruri siderale" către ideal şi, mai ales, de un serafism specific, care, aducând suflarea divinului, transfigurează materia.

În poezia lui Celarianu, îngeri „se-nalţă şi coboară / Prin groasele văzduhuri de ninsori" mărturisind Florile dalbe, ori „stau trişti pe lângă sobă / Şi-şi freacă aripile de rugină", când cade „ora toamnei, pe pământ şi-n cer" (Tăcere). Chipuri vii ale zbaterilor vieţii şi morţii - de aceea, „fără pace" - tind să fie florile-simbol ale lui Celarianu. Unele - trandafirii galbeni, în care se ghicesc apuneri în durere, crizantemele, „val de-argint, ochi de-argint fulgerat", făclii ale adormirii, nufărul, „luntraşul" ce bate la porţile nopţii, macul, „rug" al sângelui jertfit, violetele martirajului - sunt martori ai Tainelor din adânc, altele, mărturii ale Graţiei (crinul, „zbor înalt", „albastră frângere de val", potir pentru heruvimi „ce lin cad"), semne şi amintiri cereşti (auroralul mărgăritar, floarea soarelui, „sfântă astră-ntre noi rânduită"). Dar, cel mai adesea, ele stau mărturie pentru ambivalenţa întocmirii lumeşti: „zbor de-argint le-adie-n margini crenelate / Iar la sân stuf gros de sânge-nalţă foc". Şi, negând greutatea fizis-ului, prin parfumuri şi culori aţâţătoare, florile adeveresc patima ca forţă universală şi impersonală.

Cu o desăvârşită putere de sugestie, garoafele ajung să exprime arderea conţinută într-o materie cvasi-indicibilă: „Garoafe negre care sună când le-apuci / Ca nişte aur ferecat şi nevăzut / De descântat, de otrăvit şi de vândut / Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci". Originalitatea lui Celarianu, „aristocratică şi lunară peniţă", (Camil Baltazar), neschimbată până la ultimele poeme, stă în îngemănarea febrei dionisiace şi a unei candori care e măsura irealului. Astfel, Polca pe furate, primul său roman - în fapt o suită de scrisori -, a surprins nu numai prin părăsirea tărâmului liricii, cât, mai ales, prin dominanta lui de observaţie realistă şi ironică, cu fixarea într-o tipologie de descendenţă caragialescă (dar vivace) a mediului micilor funcţionari, însoţită de şarja suculentă a limbajului semidoct.

Adevărata măsură a talentului de romancier, Celarianu o dă în Femeia sângelui meu. Aici, veridicitatea împrejurărilor-cadru (Parisul, în cutremurul - bine prins - al primelor luni de război) şi cea a personajului (evocat prin intermediul jurnalului intim) sunt puse în umbră de pulsaţia unui ritm dionisiac, care e şi al lumii, însă, în primul rând, el se revelă prin intermediul neostoitei febre erotice în care trăieşte eroul cărţii, scriitorul Emanoil Glineanu. Iar Celarianu este, în acelaşi timp, poetul evocator şi analistul lucid al acestui tumult.

Pentru că ceea ce în epocă a putut duce la acuzaţia de pornografie - pictura voluptuoasă a trupului feminin şi a îmbrăţişării erotice, iubirea în multiplele ei ipostaze (pură, spirituală, pentru Hermina, văzută ca dublul angelic al bărbatului; vicioasă, când obiectul ei e Virginia, sora Herminei, încă un copil, sau Paulina, mătuşa lor, femeia-fecioară; incestuoasă, când intră în joc mama fetelor; provocator-scandaloasă, căci posedarea mamei are loc în prezenţa Virginiei adormite), în fapt, sunt experienţe „la marginea morţii", în atracţia fatală exercitată de indistinctul dionisiac (Nietzsche figura între lecturile preferate ale lui Celarianu). sursa : crispedia.ro