Mihail Crama

Mihail Crama (pseudonim al lui Eugen Enăchescu Pasad; 1 ianuarie 1923, Cetatea Albă, Regatul României - 16 aprilie 1994, Bucureşti) este un poet şi pro­zator. Este fiul medicului militar Mihail Enăchescu şi al Mariei (născută Pasad), soră medicală. Probabil din dorinţa tatălui, a fost înscris mai întâi la Liceul Militar din Iaşi, dar şi-a continuat studiile, în mod salutar pentru viitorul poet, la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila, pe care l-a absolvit în 1941. A urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1945. A îmbrăţişat cariera juridică, desfăşurându-şi activitatea la Brăila şi Bucureşti. În timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada imediat postbelică a colaborat la gazetele brăilene „Ancheta", „Cuvântul", „Facla" şi „Expresul", afirmându-se ca poet în revistele din capitală, „Vremea", „Claviaturi", „Adonis", „Kalende" şi „Revista Fundaţiilor Regale".

Primul său volum de poezii, Decor penitent, a primit, în 1946, Premiul Scriitorilor Tineri al Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, în a cărei editură a şi apărut în 1947. După această dată, Crama şi-a încetat activitatea publicistică, trăind într-o completă recluziune. Abia după două decenii a revenit în peisajul liric contemporan, cu volumul Dincolo de cuvinte (1967).

Cultivând o poezie abstrasă din sfera dogmatismului care, în pofida unei uşoare liberalizări, încă mai bântuia epoca, Crama şi-a conturat un profil liric distinct prin volumele succesive Determinări (1970), Codice (1974), Ianuarii (1976), reunite, îm­preună cu Decor penitent, în volumul Împărăţia de seară (1979), încununat cu Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Ro­mâne. Poeziile ulterioare au fost incluse în volumele Trecerea (1981) şi Dogma (1984), întreaga creaţie poetică, inclusiv ciclul inedit Intrarea în legendă, fiind reeditată în volumul cu aceast titlu din 1990.

Între volumul Decor penitent şi cele care i-au succedat după două decenii de tăcere, există diferenţe sensibile. Prin cartea de debut, Crama se înscria în noua tonalitate, modernă, a poeţilor tineri din perioada celui de-al doilea război mondial, specifică îndeosebi confraţilor de generaţie, lui C. Tonegaru, din volumul Plantaţii (1945), şi Mircea Popovici, din Izobare (1946).

În poeziile din Decor penitent e uşor sesizabil un filon exotic şi livresc, imaginând ipostazele poetului în diferite epoci din evoluţia omenirii, reconstituite prin prisma unei antropogeneze bizare (Creaţia). Poetul retrăieşte o istorie mitică, îndeosebi medievală (Tablou). Peregrinările pe mări şi oceane se încheie într-un Port dunărean evocat cu accente simboliste, în sonorităţi minulesciene.

În volumele apărute după 1967, Crama se defineşte ca un poet cu o structură lirică modificată. În perioada claustrării în sine însuşi a devenit mai accentuat reflexiv, a renunţat la gesturile patetice, la exuberanţa dialo­gului. Poeziile sale se caracterizează prin condensarea la maximum a emoţiei lirice, prin sobrietatea mijloacelor de expresie, printr-o percutantă economie lexicală. E meditativ şi interiorizat, iar fluxul poetic s-a esenţializat, ideea fiind concentrată într-o şocantă sugestie, ca în variantele din ciclul Oul, care vor să surprindă forţa germinantă primordială.

Crama se defineşte acum ca un poet al tragicului, transpunând teme existenţiale precum naşterea, viaţa, moartea, scurgerea irever­sibilă a timpului şi relativitatea consecinţelor lui, într-o medi­taţie sceptică (Timpul). Problematica existenţială are accente grave, elegiace (Elegie). Viziunile cosmice sunt îmbrăcate într-o melopee de esenţă mioritică (Sus).

Romanul Singurătatea din urmă (1986), de sorginte autobiografică, pune accente speciale pe o copilărie şi o adolescenţă trăite într-un mediu familial bântuit de nelinişti şi vicisitudini, pe care autorul caută să le explice şi să le înţeleagă în solitudinea reflexivă a maturităţii încărcate de experienţe decisive. sursa : crispedia