ION DUMITRU TEODORESCU

- n.27 iul. 1938 - m.6 sep. 2000 ;
- 1964 - licențiat în psihologie-pedagogie ;
- 1966 - în revista "Orizont" ;
- 1971-1989 - redactor al revistei "Orizont" din Timișoara ;
- 1970, 1974 - Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara ;
- 1989-2000 - bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș ;
 ;

Eugen Schileru

Eugen Schileru (13 septembrie 1916, Brăila - 10 august 1968, Bucureşti) este un eseist şi traducător. Este fiul Mariei (născută Demetrescu) şi al lui Henri Schiller, medic. Frecventează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu" din Brăila (1930-1934). Scrie la gazetele locale „Columna lui Traian" (1931), „Premergătorul" (1932-1933) şi „Tribuna" (1934), probabil că, sub pseudonim, se află între redactorii revistei „Stilet" (1933). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia estetică filosofică (1934-1938), urmează, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept, al cărei licenţiat devine în 1939. Activează în grupul studenţilor de stânga, sub conducerea Uniunii Tineretului Comunist. Va absolvi şi Seminarul Pedagogic (1939), fiind profesor la liceele bucureştene „Matei Basarab" şi „Gh. Lazăr". ntre 1948 şi 1951 funcţionează ca director la Biblioteca Academiei Române, iar din 1949 predă istoria esteticii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, unde ţine şi cursuri de artă universală, istoria criticii de artă, istoria costumului, istoria ceramicii, istoria textilelor de artă, istoria literaturii universale, a teatrului şi a cinematografului. În ultimul an de viaţă este şef al Catedrei de istoria artei. Sub semnătura Adrian Schileru, colaborează în 1936 la „Era nouă", publicaţie condusă de N.D. Cocea, unde va da recenzii şi însemnări despre cinematografie.În 1945-1946 colaborează la revista „Lumea" (unde şi traduce din Benjamin Fondane) şi la „Revista Fundaţiilor Regale" cu cronici cinematografice, plastice şi literare. Mai e prezent în „Cuvântul liber", „Adevărul literar şi artistic", „Adevărul", „Viaţa românească", „Tinereţea", „Democraţia", „România liberă", iar după război scrie în „Ga­zeta literară", „Contemporanul", „Secolul 20" etc.Moartea timpurie a lui Schileru, un erudit cu o extraordinară capacitate de cuprindere a fenomenului artistic, a făcut ca o serie de proiecte să rămână neîncheiate sau să se risipească. Aşa se explică fragmentarea textului din monografia Impresionismul (1970), unde curentul e prezentat în dubla sa definire: restrâns, pictural, dar şi spiritual, pe urmele lui Marcel Proust, care îl transferă pe Claude Monet într-un personaj din romanul A la recherche du temps perdu. Limpezimea stilistică a expunerii tehnicilor picturale - circumscrise esteticii fenomenului - face din interpret, în pofida caracterului fulgurant şi nefinit al textului, un scriitor al forţei subtile: asociaţii surprinzătoare, fineţe a nuanţelor, originalitate a expresiei. Volumul, de asemenea postum, Scrisoarea de dragoste (1971) reuneşte într-o primă secţiune şase studii şi eseuri de ordin general, iar în a doua cronici şi articole dedicate unor artişti şi unor mari opere de artă. Eseul care dă titlul cărţii defineşte stilul de exeget al lui Schileru, precaut şi irezolut cu „definiţiile", care pot funcţiona doar ca decupaje generatoare de eroare, şi mefient cu reţetele de conduită mentală. Deruta e provocată de dorinţa de a învăţa despre metaforă de la un filosof, Claude Levy-Strauss, şi de constatarea, ivită citindu-i pe Gottfried Benn sau pe Alain Robbe-Grillet, că metafora nu limpezeşte nimic, pentru că escamotează realul. Impenitent, autorul riscă totuşi o metaforă şi compară creaţia artistică, în accepţia de proces şi de produs, cu o scrisoare de dragoste. Se propun trei modele analogice de creaţii artistice, incursiune a cărei premisă ar fi că actul artistic presupune totdeauna un „celălalt", un adresant.sursa : crispedia.ro

Iuliu Cezar Săvescu

Iuliu Cezar Săvescu (n. 22 iulie 1876, Brăila - d. 1903) a fost un poet român simbolist. Între 1 octombrie 1890 și 24 februarie 1891 a redactat împreună cu Bonifaciu Florescu gazeta „Duminica”. S-a afirmat în paginile „Literatorului”, unde a publicat versuri și proză. Poemele sale, reunite postum în volumul „Poezii” (1926), se caracterizează prin sentimentul nostalgiei și al spațiilor exotice („Polul Nord”, „Polul Sud”, „Sahara”). A tradus „Antigona” lui Sofocle. sursa : wikipedia

Iuliu Cezar Săvescu (22 septembrie 1866, Brăila - 9 martie 1903, Bucureşti) este un poet, prozator şi traducător. Fiu de avocat (părinţii se numeau Eulampiu şi Fani), Săvescu învaţă întâi în oraşul natal, apoi îşi continuă şcoala la Bucureşti, urmând cursul secundar al Liceului „Sf. Sava". Este remarcat de profesorul Bonifaciu Florescu, împreună cu care va scoate, în 1890-1891, o „gazetă de familie", „Duminica"; singur va edita în 1895, ca număr de probă, publicaţia „Nuvelistul".

De altfel, deşi discipol al lui Macedonski, va lua în derâdere anumite experimente propovăduite de maestru. Înrâurit de Edgar Allan Poe şi Maurice Rollinat, îşi ia o înfăţişare cumplită sau răvăşită de disperare, gesticulând ameninţător, convulsiv şi sarcastic. Este poetul damnat, muncit de „un duh satanic", bântuit de viziuni macabre sau de coşmaruri, populate de strigoi, schelete, siniştri corbi şi împânzite de morminte lugubre. Sub afectările acestea există totuşi o exasperare, o oboseală adevărată.

Poezia erotică e palidă şi convenţională, cu foarte rare excepţii. Încă mai neconcludente sunt cele câteva versificări pe teme sociale şi patriotice. Mai profund apare Săvescu în evocarea priveliştilor naturii, unde înfiorările extincţiei apropiate îl prevestesc pe G. Bacovia. E o poezie preponderent vizuală, cu însuşiri de plasticitate şi armonii nu lipsite de prospeţime.

Ca traducător, prezent îndeosebi în „Liga literară", în afară de Poe (Corbul) şi Shelley (Regina visurilor Mab), a fost atras de scriitorii antici. Astfel, el dă o versiune românească din Ovidiu (Elegia VII) şi o tălmăcire fluentă după Sofocle (Antigona). A mai transpus, în „Liberalul", o idilă, Milo şi Haidhee de Ghuse Skiro, poet albanez. În proză Săvescu se dovedeşte a fi un imaginativ, cu predispoziţii onirice, şi un descriptiv cu o certă vocaţie a fantasticului. El poate fi considerat un precursor al poemului în proză la noi. Lirica lui Săvescu, uneori de expresie simbolistă, alteori de cristalizări parnasiene, este în esenţă aceea a unui romantic. Ecouri din Mihai Eminescu şi G. Coşbuc se regăsesc în textele acestui poet, îndatorat la începuturile sale şi lui D. Bolintineanu sau lui Al. Depărăţeanu. Idilele câmpeneşti, mai suave ori mai senzuale, dar oricum naive şi edulcorate, pastelurile, respirând un aer bucolic, îl apropie de V. Alecsandri. E un temperament labil, când contemplativ, când exaltat, cu frecvente pendulări între euforie şi deznădejde. Există în stihurile sale o tensiune către adâncimile celeste, o chemare, străbătută de un fior de nelinişte, a altor orizonturi. Gustul pentru exotic îşi are aici una din surse. sursa : crispedia

Pompiliu Păltănea

Este distins cu gradul de Cavaler (1920) şi apoi de Ofiţer (1927) al Legiunii de Onoare Franceze, tot în 1927 primind şi Crucea Ordinului Meritului, acordată în Spania. Va fi unul dintre organizatorii celui de-al XVI-lea Congres al Presei Latine (Bucureşti, septembrie 1927), iar în 1940 devine secretarul general al Asociaţiei Presei Străine din Franţa şi din 1944 preşedinte al Federaţiei Ziariştilor Străini din Franţa. În studiul Adevăr şi legendă, publicat în „Vieaţa nouă" între 1914 şi 1916, Păltănea încearcă să susţină dreptul la existenţă şi chiar la preeminenţă literară cuvenit simbolismului în spaţiul românesc. El reia, la distanţă de decenii, eforturile lui Jean Moreas şi ale altora de a salva simbolismul de acuzaţia de decadentism. Informaţia este bogată, criticul se mişcă printre sursele franceze cu uşurinţă şi le citează abundent. Argumentele nu pot fi, totuşi, altele decât ale simboliştilor combatanţi din jurul lui 1886. Autorul devine inventiv doar când trebuie să afirme caracterul naţional şi înnoitor al curentului şi să sublinieze poziţia ideologică a acestuia în disputa cu „naţionalismul demagog" şi cu „ţărănismul sectar".Prozele lui Păltănea nu au fost adunate în volum, fiind publicate între 1909 şi 1919 doar în „Vieaţa nouă" : Robii unei himere, Destăinuirea unui mort, Concert nupţial, Impresiile unui convertit etc. Mai izbutită este Povestea frumoasei Psyche (1912), istoria iubirii unui băiat de 9 ani pentru păpuşa surorii sale mai mari. Zbaterea sufletească a copilului e relatată într-un ton grav, fiind exclusă ironia, chiar şi aceea blândă, medeleniană. Accentul cade îndeobşte pe decoraţia stilistică a relatării, pe incantaţia frazei, înceţoşând înţelesul.Pompiliu Păltănea (28 iulie 1889, Brăila - ?, Paris) este un critic literar, dramaturg, prozator şi traducător. Este fiul lui Ioan Păltănea, mic negustor. Învaţă la Liceul „N. Bălcescu" din Brăila, absolvit în 1908, şi urmează Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1912, cu specializarea filologie modernă. În 1909 debutează cu proză la revista „Vieaţa nouă", al cărei statornic colaborator va rămâne, fiind cunoscut, în epocă şi mai târziu, ca discipol al lui Ovid Densusianu. În aceeaşi perioadă mai publică în „Noua revistă română" şi în „Adevărul de duminică", unde foloseşte pseudonimul Rebus-Brăila. Face o specializare la Paris înainte de izbucnirea primului război mondial, apoi devine ataşat de presă pe lângă Ambasada României în Franţa.Între 1917 şi 1921 este membru în comitetul de direcţie al periodicului „Românul. Journal hebdomadaire franco-roumain" şi redactor-şef, până în aprilie 1921, al săptămânalului parizian „Le Courrier franco-roumain", condus de Cincinat Pavelescu. Colaborează la „Mercure de France", „Je suis partout", fiind în acelaşi timp corespondentul la Paris al cotidianului bucureştean „Universul". Scriitorul nu are vocaţie epică, iar atmosfera misterioasă nu poate suplini deficienţele de construcţie, motivarea insuficientă a conflictului sau lipsa de fundament a pretenţiilor filosofice ale autorului. Durabile sunt rezultatele activităţii de traducător a lui Păltănea, care a realizat, în colaborare cu Titu Dinu, versiuni ale unor scrieri din latină (Horaţiu, Plaut) şi franceză (Maurice Maeterlinck). Satirele lui Horaţiu (1911; Premiul Academiei Române), transpuse în metru original, au vioiciune şi autenticitate. sursa : crispedia.ro

Dinu Moroianu

Dinu Moroianu (20 octombrie 1920, Brăila - 3 mai 1973, Bucureşti) este un prozator şi autor de versuri pentru copii. După ce urmează şcoala primară şi o parte a ciclului secundar în oraşul natal, Moroianu se transferă la Liceul „Sf. Iosif" din Bucureşti. În revista elevilor de aici, „Licăriri", scoasă sub îndrumarea profesorului şi criticului Pompiliu Constantinescu, debutează în 1935 cu povestiri şi recenzii iscălite Renaldino (sau Rinaldin) Moor. În anul următor îşi începe colaborarea la „Dimineaţa copiilor", continuată, din 1939, la „Curentul pentru copii şi tineret" şi la „Curentul magazin literar", apoi la „Rapid". Sporadic, sem­nătura îi mai apare în „Curentul", „Universul literar", „Timpul", „Vremea" etc.Povestioarelor şi poeziilor pentru cei mici li se adaugă nuvele şi, mai târziu, pe când este student la Facultatea de Litere, traduceri şi două romane în genul lui Jules Verne - Aventurile omului mecanic şi în fundul oceanelor. Acestea vor rămâne în periodice, fiindu-i tipărite doar cărţile pentru copii: Oul de aur (1942), Brotăcelul verde (1943), Ţăndărică între chinezi (1943), Ţăndărică la pieile roşii (1943), Ţăndărică la Polul Nord (1943) şi Călătoriile lui Ţăndărică (1944). Moroianu participă ca translator şi corespondent de front la campania din Ungaria şi Cehoslovacia, iar la întoarcere intră în redacţia ziarelor „Semnalul" şi „Adevărul".După ce tipăreşte Romanul lui Jules Verne şi al călătoriilor sale extraordinare (1947), se consacră carierei didactice, fiind lector la Institutul „Maxim Gorki" şi profesor la mai multe şcoli bucureştene.Ulterior, reluându-şi preocupările, publică un roman şi două povestiri de anticipaţie în colecţia revistei „Ştiinţă şi tehnică", îşi reia şi reeditează cartea din 1947 şi scrie, singur sau în colaborare, lucrări de popularizare a ştiinţei.sursa :crispedia.ro

George Gregorian

GREGORIAN George (pseudonimul lui George Ionescu Bruciu), se naste la 23 mart. 1886, Sinaia - moare in 24 nov. 1962, Bucuresti. Poet. Fiul lui Grigore Negrea Bruciu. Liceul la Braila; Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti, neterminata. Debuteaza in 1919 la Convorbiri critice, apreciat in cercul lui Mihail Dragomirescu. Colaboreaza la Flacara, Capitala, Luceafarul. Contemporanul, Universul, Brasovul literar si artistic. Porunca vremiietc. Director al cotidianului Rampa (194l-l944). A publicat volum de versuri Poezii (1921). La poarta din urma (1934), Saraca tara bogata (1936). Lumini de seara (1936), Doua fete dintr-un neam (1940). A sens texte pentru revistele lui Constantin Tanase. Premii pentru poezie patriotica (1913; 1925); Premiul Soc. Scriitorilor Romani (1922; 1937). Poezia lui George Gregorian este emanatia unei personalitati viguroase, fixate intr-o poza de cvasidamnare existentiala, clamind aspru categorii abisale. Spatiul este dominat de „linistea inaltelor spitale", cu drumuri pustii si aspiratii evanghelice, tarimuri metafizice, reci, populate, cu amintiri innegrite, unde personajul liric pribegeste ,,fara drum, pe drumuri plecat". Timpul este aidoma - „inspre seara", „afara-n noapte", „imensa noapte", „un clopot.suna-n seara" -, mareind o insingurare deschisa sentimentelor religioase

(„M-aud in lungi ecouri subterane, M-ating de dulci abise diafane i nu mai vad pe nimeni imprejur")

, dar dublata de un fond „demonic" permanent

(„Cui sa ma rog in atita pamint Pierdut in atita neant!")

Se aude grandiosul nietzscheian

(„Sint omul! Pe culmile vietei Ma-nalt din neant ca din negura Visul luceafar Si lumea cu toate ale sale Se prafuie-n mine")

, este asimilata conditia eristica (Omul, Pe Golgota) cu o retorica deopotriva moderna si vetusta:

„Eu biet, cu yisele-mi smintite Stind oblic pe-al epocei uz. Cu Timpul fac un unghi obtuz Ce-alearga-n linii infinite".

Acesta era debutul, volumul Poezii (1921). In timp, energia lirica se risipeste, parte si datorita orientarilor politic revendicative ale autorului, distribuite in tonalitati folclorice, emfatice sau pamfletare (Saraca tara bogata, 1936; Doua fete dintr-un neam, 1940), social-is-torice (Lumini de seara, 1936) sau minate de un limbaj mixt, in care aerul baudelairian si Weltsclmierz-u verbalizat chinuit si „haiducia" religiei se suprapun fondului nostalgic si celui parodic in tuse morbide. La poarta din urma (1934) este un volum elocvent in acest sens. Aici indecizia intre energetism si degradarea cosmica (Pe laturea zilei), oscilatia mis-tica a iconoclastiei (La poarta clin urma) si cea de ordin stilistic (Cei doi. Funduri de seara) converg spre o asemenea Autobiografie:

„Din mila Prea Sfintului
Patron de tingiri si de oale
Printre diverse animale
Fac umbra pamintului".

OPERA: Poezii, Bucuresti, 1921; Tarii mele. Doua ode, Bucuresti, 1925; La poarta din urma, versuri, Bucuresti, 1934; Saraca {ara bogata. Bucuresti, 1936; Lumini de seara, Bucuresti, 1936; Doua fete dintr-un neam, versuri. Bucuresti, 1940.

REFERINTE CRITICE:
E. Lovinescu, Critice, IX. 1923;
M. Dragomirescu, De la misticism la rationalism, 1925;
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane. 1900-l937, 1937;
Ov. Papadima. Creatorii si lumea lor. 1943;
Perpessi-cius, Opere. II, 1967;
S. Cioculescu, Aspecte lirice .

sursa : http://www.referatele.com/referate/romana/George-Gregorian/

Valeriu Gorunescu

Valeriu Gorunescu (12 februarie 1922, Silistra, România Mare) este un poet şi prozator. Descendent al unei familii de ţărani din Giurgeni, judeţul Ialomiţa, Gorunescu a absolvit, târziu, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. A editat revista de literatură „Izvoare" (1947), iar între 1947 şi 1949 a fost redactor la publicaţia „Lupta Ardealului" din Cluj. După 1950 a funcţionat ca redactor la cotidianul „Viaţa nouă" din Galaţi (1950-1968) şi a fost director al Casei Centrale de Creaţie Populară (1968-1970). 

După debutul în ziarul „Ancheta" din Brăila, cu un articol despre dramaturgul expresionist german Ernst Toller (1939), Gorunescu este prezent cu un grupaj de poeme în caietul Azur (Brăila, 1940). Volumele pe care le va publica începând din 1960, când îi apar versurile din placheta De-o vârstă cu ţara, evocă liric, în tonalitate convenţională, grandilocventă şi cu risipă de metafore, cu preţiozităţi naive chiar, de vreme ce se vor ermetice, ogorul, şantierul, munca etc., experienţe sufleteşti, erotice şi încearcă un fel de panoramare a timpului în univers ori, mai cuminte, a trecerii istorice.

Păcatul fluviului (1,1975) este un roman autobiografic cu ecouri din Panait Istrati şi Maxim Gorki. Personajul principal, Tiberiu Posadu, bastard sensibil şi melancolic, evoluează în atmosfera socială a mahalalei brăilene. Inteligenţa nativă şi cultura în formare, dar îndeosebi trăirile sentimentale îl îndreaptă treptat spre asumarea unui destin de intelectual, dar drumul lui include aderarea la mişcarea comunistă, închisoare etc. Ţărmul fugar (1982), care urmează acelaşi tipar ideologic, ar fi putut fi un bun roman al mediilor sociale din satele şi oraşele de la Dunărea de Jos, iar Drumul spre zori (1988) nu este diferit ca abordare. sursa : crispedia.ro

Leon Feraru

Leon Feraru
Nastere: 1887, Braila
Deces: 1962, New York
Nascut la Braila, in 1887. Studiaza literile si dreptul la Montpellier, in Franta. Debutul sau literar incepe in paginile Vietii romanesti. Continua activitatea in Vieata nona si Flacara. In colaborarea sa cu Dimitrie Anghel a publicat sub pseudonimul Ola Canta, o serie de poezii. in 1913 paraseste tara, sta-bilindu-se in America, de unde trimite in acelasi an la Flacara: «Impresii^ din America». Conferentiar la Universitatea din Toronto. in 1916, profesor la Universitatea Columbia din New York. A infiintat publicatia Steaua Romana, cu o editie in limba engleza.
Opere: Vers vagabond (ms.).
De consultat:
D. Anghel: Catre Leon Feraru, «Adevarul», 13 oct. 1913 (republ. m «Adev. lit.» V, 189,1924). -B. L. [Barbu Lazareanu]: Leon Feraru (amintiri), «Izbanda», II, 429,1920.
Leon Feraru (pseudonim al lui Leon Enselberg; 1887, Brăila - 1961, după alte surse, New York) este un poet, traducător şi istoric literar. Provine dintr-o familie de condiţie modestă (tatăl era fierar, de unde pseudonimul). A urmat şcoala primară şi Liceul „Nicolae Bălcescu" în oraşul natal. Este licenţiat în litere şi drept al Universităţii din Montpellier. Debutează în revista „Lumea israelită" a lui S. Grossman. Mai tânăr prieten şi colaborator al lui D. Anghel, a publicat împreună cu acesta câteva poezii (Halucinaţii, Orologiul, Vezuviul) sub pseudonimul Ola Cânta, în 1913 părăseşte România, stabilindu-se în cele din urmă la New York, din cauza unor scandaluri xenofobe, ca acela stârnit de reprezentarea piesei Manasse de Ronetti-Roman.

Izvoare:
Maghernita veche, «Adevarul literar si artistic», 1924. -inchinare, «Adevarul literar si artistic», 1924. - Pravalia romaneasca, «Viata romaneasca», XVI, 9, 1925. - La prora si In noaptea a sasea, «Omul liber», II, 2, 1925.  sursa : http://www.poeziile.com/autori/Leon-Feraru/biografie.php

Mihail Crama

Mihail Crama (pseudonim al lui Eugen Enăchescu Pasad; 1 ianuarie 1923, Cetatea Albă, Regatul României - 16 aprilie 1994, Bucureşti) este un poet şi pro­zator. Este fiul medicului militar Mihail Enăchescu şi al Mariei (născută Pasad), soră medicală. Probabil din dorinţa tatălui, a fost înscris mai întâi la Liceul Militar din Iaşi, dar şi-a continuat studiile, în mod salutar pentru viitorul poet, la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila, pe care l-a absolvit în 1941. A urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1945. A îmbrăţişat cariera juridică, desfăşurându-şi activitatea la Brăila şi Bucureşti. În timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada imediat postbelică a colaborat la gazetele brăilene „Ancheta", „Cuvântul", „Facla" şi „Expresul", afirmându-se ca poet în revistele din capitală, „Vremea", „Claviaturi", „Adonis", „Kalende" şi „Revista Fundaţiilor Regale".

Primul său volum de poezii, Decor penitent, a primit, în 1946, Premiul Scriitorilor Tineri al Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, în a cărei editură a şi apărut în 1947. După această dată, Crama şi-a încetat activitatea publicistică, trăind într-o completă recluziune. Abia după două decenii a revenit în peisajul liric contemporan, cu volumul Dincolo de cuvinte (1967).

Cultivând o poezie abstrasă din sfera dogmatismului care, în pofida unei uşoare liberalizări, încă mai bântuia epoca, Crama şi-a conturat un profil liric distinct prin volumele succesive Determinări (1970), Codice (1974), Ianuarii (1976), reunite, îm­preună cu Decor penitent, în volumul Împărăţia de seară (1979), încununat cu Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Ro­mâne. Poeziile ulterioare au fost incluse în volumele Trecerea (1981) şi Dogma (1984), întreaga creaţie poetică, inclusiv ciclul inedit Intrarea în legendă, fiind reeditată în volumul cu aceast titlu din 1990.

Între volumul Decor penitent şi cele care i-au succedat după două decenii de tăcere, există diferenţe sensibile. Prin cartea de debut, Crama se înscria în noua tonalitate, modernă, a poeţilor tineri din perioada celui de-al doilea război mondial, specifică îndeosebi confraţilor de generaţie, lui C. Tonegaru, din volumul Plantaţii (1945), şi Mircea Popovici, din Izobare (1946).

În poeziile din Decor penitent e uşor sesizabil un filon exotic şi livresc, imaginând ipostazele poetului în diferite epoci din evoluţia omenirii, reconstituite prin prisma unei antropogeneze bizare (Creaţia). Poetul retrăieşte o istorie mitică, îndeosebi medievală (Tablou). Peregrinările pe mări şi oceane se încheie într-un Port dunărean evocat cu accente simboliste, în sonorităţi minulesciene.

În volumele apărute după 1967, Crama se defineşte ca un poet cu o structură lirică modificată. În perioada claustrării în sine însuşi a devenit mai accentuat reflexiv, a renunţat la gesturile patetice, la exuberanţa dialo­gului. Poeziile sale se caracterizează prin condensarea la maximum a emoţiei lirice, prin sobrietatea mijloacelor de expresie, printr-o percutantă economie lexicală. E meditativ şi interiorizat, iar fluxul poetic s-a esenţializat, ideea fiind concentrată într-o şocantă sugestie, ca în variantele din ciclul Oul, care vor să surprindă forţa germinantă primordială.

Crama se defineşte acum ca un poet al tragicului, transpunând teme existenţiale precum naşterea, viaţa, moartea, scurgerea irever­sibilă a timpului şi relativitatea consecinţelor lui, într-o medi­taţie sceptică (Timpul). Problematica existenţială are accente grave, elegiace (Elegie). Viziunile cosmice sunt îmbrăcate într-o melopee de esenţă mioritică (Sus).

Romanul Singurătatea din urmă (1986), de sorginte autobiografică, pune accente speciale pe o copilărie şi o adolescenţă trăite într-un mediu familial bântuit de nelinişti şi vicisitudini, pe care autorul caută să le explice şi să le înţeleagă în solitudinea reflexivă a maturităţii încărcate de experienţe decisive. sursa : crispedia

Mihail Celarianu

Mihail Celarianu (30 iulie 1893, Bucureşti - 5 decembrie 1985, Bucureşti) este un poet şi prozator. Era al treilea dintre cei 8 copii ai Antoanetei (născută Pricup) şi ai lui Constantin Celarianu, colonel. Tatăl murind în 1904, mama, mai tânără cu 35 de ani decât soţul ei, îşi va creşte cu greutate copiii din pensia de urmaş. Celarianu a învăţat la Brăila, la Liceul „N. Bălcescu" şi în Bucureşti. Având o voce remarcabilă, s-a înscris la Conservator, fiind apreciat de profesorii Gh. Cucu şi D.G. Kiriac. De la doisprezece ani scria versuri. Debutează în 1906 în revista „Dumineca", semnând aici Celarianu-Celari; publică poezie şi proză poematică în „Biblioteca modernă", „Rampa", „Ilustra­ţia", „Lumea", „Revista antică" şi „Noi pagini literare". Deşi era o persoană timidă şi retrasă („seratul pogorât printre oameni", îl va numi E. Lovinescu, în 1936), a frecventat mediile boemei literare: la Terasa Oteteleşanu a putut cunoaşte pe Tudor Arghezi, N. Davidescu, Tudor Vianu, Mihail Sorbul, Mircea Demetriade. În 1913, când îi apare volumul Poeme şi proză, se află la Paris, susţinut financiar de sora tatălui, după ce proiectul de a intra ca bariton la Capela română de aici eşuase. Audiază, la Sorbona, prelegerile de istorie şi critică literară ale lui Gabriel Seailles, ce fusese şi mentorul Iuliei Hasdeu, zăboveşte în muzee, în biblioteci, în cafenelele literare. În primul război mondial, ca voluntar, participă la atacul de la Turtucaia şi se pregăteşte pentru a fi trăgător aerian, îmbolnăvindu-se de tifos, nu-şi realizează visul de a zbura, însă realităţile frontului intră într-o piesă, Drapelul. În 1914, la moartea lui Mircea Demetriade, îndrumătorul şi prietenul său mai vârstnic,necrologul scris de Celarianu este remarcat de Al. Macedonski, care îl va invita apoi să citească la Ateneu. Admirator al lui Macedonski, prieten cu Nichita, fiul acestuia, va îngriji, la cererea familiei, volumul de Poezii alese, scos după decesul, din 1920, al poetului. În 1922, se căsătoreşte cu Nina Macedonski. Colaborează la „Lumea copiilor", „Universul literar", „Zorile", însă adevăratul debut abia acum are loc, fiind, după E. Lovinescu - al cărui cenaclu îl frecventa -, cel din revista „Sburătorul" (1919).

Pentru volumul Drumul (1928) şi, din nou, pentru Flori fără pace (1938), obţine Premiul de poezie al Societăţii Scriitorilor Români (devenise membru al acesteia în 1929), care îi mai acordă şi Premiul „Regele Carol II" pentru Polca pe furate (1934), cel dintâi roman al său, urmat în timp de alte două, Femeia sângelui meu (1936), Diamant verde (1940), şi de o culegere de proză umoristică, Noaptea de fericire (1944; Premiul pentru proză al Editurii Cugetarea).

Scriitorul, funcţionar la Ministerul Artelor şi Cultelor (1923-1929), bibliotecar şi referent la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1929-1944) şi secretar general al Uniunii Scriitorilor Democraţi (1944-1949), a publicat sporadic în „Tiparniţa literară", „Cuvântul", „Universul", „Caietul de poezie al «Revistei Fundaţiilor Regale»", „Dimineaţa", „Facla", „Adevărul", „Viaţa literară", „Azi", „Lumea românească", „Mişcarea literară", „Reporter", „România literară", „Ramuri" etc.

A lăsat două cărţi pentru copii şi, în 1966, şi-a retipărit versurile (completându-le cu un ciclu inedit, Cartea de patimă) şi traducerile în volumul Inima omenească (Premiul „M. Eminescu" al Academiei Române). Romanul Cutremurul, la care lucrase mai bine de treizeci de ani, a fost ars în 1949. Memoriile lui Celarianu au rămas în manuscris nepublicat încă.

Considerată de Celarianu un accident, fără legătură cu creaţia sa autentică, placheta de tinereţe, Poeme şi proză (1913), anunţa dominantele liricii lui: amestecul „neghinei" terestre în „spicul de aur" al idealului şi tumultul „inimii" întrecând „armoniile gândirii" (Inimei). Acompaniamentul grav, elegiac, al nelinişti­lor stârnite de spectacolul „eternităţilor contradictorii", o gesticulaţie patetic-romantică, ce transformă în procesiune sacramentală căutările sau umbletul în lume al omului, irizările simbolice, sugestia reuşesc, în Drumul, să transmită prezenţa misterului.

În ciuda mimeticelor Nevroze şi a clişeelor simboliste (Parc mort, Căderea frunzelor), a neputinţei de a ocoli conceptul şi alegoria, Celarianu reuşeşte să dea o cosmică arcuire curgerii spre nefiinţă a lucrurilor. Copacii, luna sunt paznici stranii ai morţii, un alb suprafiresc îşi pune pecetea pe Cântecul orelor („Şi ziua va fi rece, iar în casă / Va bate-un ceas străin şi alb pe masă"), Înaltul „tace-n mii de glasuri" (Cavoul), faţă în faţă cu grozăvia calvarului Fiului Şi Dumnezeu cere iertare. Tristeţea este, însă, mulcomită de muzica trecerii, de macedonskienele „zboruri siderale" către ideal şi, mai ales, de un serafism specific, care, aducând suflarea divinului, transfigurează materia.

În poezia lui Celarianu, îngeri „se-nalţă şi coboară / Prin groasele văzduhuri de ninsori" mărturisind Florile dalbe, ori „stau trişti pe lângă sobă / Şi-şi freacă aripile de rugină", când cade „ora toamnei, pe pământ şi-n cer" (Tăcere). Chipuri vii ale zbaterilor vieţii şi morţii - de aceea, „fără pace" - tind să fie florile-simbol ale lui Celarianu. Unele - trandafirii galbeni, în care se ghicesc apuneri în durere, crizantemele, „val de-argint, ochi de-argint fulgerat", făclii ale adormirii, nufărul, „luntraşul" ce bate la porţile nopţii, macul, „rug" al sângelui jertfit, violetele martirajului - sunt martori ai Tainelor din adânc, altele, mărturii ale Graţiei (crinul, „zbor înalt", „albastră frângere de val", potir pentru heruvimi „ce lin cad"), semne şi amintiri cereşti (auroralul mărgăritar, floarea soarelui, „sfântă astră-ntre noi rânduită"). Dar, cel mai adesea, ele stau mărturie pentru ambivalenţa întocmirii lumeşti: „zbor de-argint le-adie-n margini crenelate / Iar la sân stuf gros de sânge-nalţă foc". Şi, negând greutatea fizis-ului, prin parfumuri şi culori aţâţătoare, florile adeveresc patima ca forţă universală şi impersonală.

Cu o desăvârşită putere de sugestie, garoafele ajung să exprime arderea conţinută într-o materie cvasi-indicibilă: „Garoafe negre care sună când le-apuci / Ca nişte aur ferecat şi nevăzut / De descântat, de otrăvit şi de vândut / Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci". Originalitatea lui Celarianu, „aristocratică şi lunară peniţă", (Camil Baltazar), neschimbată până la ultimele poeme, stă în îngemănarea febrei dionisiace şi a unei candori care e măsura irealului. Astfel, Polca pe furate, primul său roman - în fapt o suită de scrisori -, a surprins nu numai prin părăsirea tărâmului liricii, cât, mai ales, prin dominanta lui de observaţie realistă şi ironică, cu fixarea într-o tipologie de descendenţă caragialescă (dar vivace) a mediului micilor funcţionari, însoţită de şarja suculentă a limbajului semidoct.

Adevărata măsură a talentului de romancier, Celarianu o dă în Femeia sângelui meu. Aici, veridicitatea împrejurărilor-cadru (Parisul, în cutremurul - bine prins - al primelor luni de război) şi cea a personajului (evocat prin intermediul jurnalului intim) sunt puse în umbră de pulsaţia unui ritm dionisiac, care e şi al lumii, însă, în primul rând, el se revelă prin intermediul neostoitei febre erotice în care trăieşte eroul cărţii, scriitorul Emanoil Glineanu. Iar Celarianu este, în acelaşi timp, poetul evocator şi analistul lucid al acestui tumult.

Pentru că ceea ce în epocă a putut duce la acuzaţia de pornografie - pictura voluptuoasă a trupului feminin şi a îmbrăţişării erotice, iubirea în multiplele ei ipostaze (pură, spirituală, pentru Hermina, văzută ca dublul angelic al bărbatului; vicioasă, când obiectul ei e Virginia, sora Herminei, încă un copil, sau Paulina, mătuşa lor, femeia-fecioară; incestuoasă, când intră în joc mama fetelor; provocator-scandaloasă, căci posedarea mamei are loc în prezenţa Virginiei adormite), în fapt, sunt experienţe „la marginea morţii", în atracţia fatală exercitată de indistinctul dionisiac (Nietzsche figura între lecturile preferate ale lui Celarianu). sursa : crispedia.ro

Mihael Vâlsan

Mihail Vâlsan (1907-1974) a fost, în perioada antebelică, un diplomat român și un translator prolific specializat în traducerea și interpretarea lui Ibn Arabi, un teoretician al sufismului. Pasionat de filozofia esoterică musulmană, s-a instalat după război la Tunis unde a devenit cetățean francez, a trecut la islam sub numele de Shaykh Mustafa 'Abd al-'Aziz, apoi s-a instalat la Paris unde a devenit un reputat un savant musulman și comandant al taricalei Shadhuliyya tariqah. Elev al filozofului René Guénon, Vâlsan a considerat hinduismul, taoismul și islamul ca fiind „cele trei forme principale ale gândirii tradiționale prezente, reprezentând Orientul Mijlociu, Extremul-Orientul și Orientul Apropiat ca reflecte a celor trei aspecte ale Domnului Lumii”. sursa : wikipedia.

Mihail Valsan (1 febr.1907, Braila-25/26 nov. 1974, Antony, Franta) este, in mod cert, una din personalitatile cele mai importante ale secolului XX, care i-au scris istoria "discreta", fundamentala si exemplara din punct de vedere traditional, alaturi de marele sau mentor Rene Guenon si de ilustrul sau prieten Vasile Lovinescu. M. Valsan a inscris definitiv contributia romaneasca in domeniul exegezei spirituale de natura esoterica islamica, in plan european - si nu numai - prin excelenta si incontestabila autoritate. Recunoscut ca o voce de prima marime, atat de mediile sufite europene cat si de cele islamice de pretutindeni, s-a remarcat, inainte de toate, ca initiatorul studiilor akbariene moderne. Pentru el, Muhy-d-din ibn 'Arabi reprezinta cea mai inalta autoritate a spiritualitatii sufite si, bineinteles, a traditiei islamice.

 Urmand in tinerete cursurile de logica si metafizica ale lui Nae Ionescu, interesat de "fenomenul Maglavit" (1935) si informandu-l pe R. Guenon in legatura cu acesta, ajunge la Paris in 1936 unde intra in contact cu spiritualitatea sufita, apoi, in 1938, ocupa functia de consilier financiar al Consulatului Romaniei; foarte curand va parasi orice preocupare legata de viata publica, precum si Romania. Legaturile sale cu Elvetia erau deja stranse, prin primirea initierii in ramura alawita din partea lui Fr. Schuon, de care se desparte definitiv, devenind "independent" la finele anului 1950.

Mihail Valsan a fost un mare maestru spiritual, un "invatator" de o calitate cu totul exceptionala, remarcandu-se printr-o practica spirituala de o puritate si de o rigoare ce depasesc puterea de intelegere a oricarei exegeze exterioare. Grupul pe care l-a format si condus mai multe decenii s-a impus de mult timp in sfera exegezei sufite prin traduceri impecabile ale operelor principalilor maestri ai spiritualitatii sufite. Trebuie sa amintim si continuarea exegezei doctrinare, la acelasi nivel de excelenta, in primul rand prin Charles-Andre Gilis. Discipolii au continuat munca intelectuala a maestrului in acelasi sens si cu aceleasi rezultate:. M. Valsan insusi s-a remarcat astfel, mai intai in calitate de colaborator, apoi la conducerea revistei "Etudes Traditionnelles" (intre 1960 si 1974) : peste cincizeci de articole cuprinzand teme strans legate de opera si functiunea lui Rene Guenon, traduceri adnotate - adevarate si unice exegeze - ale unor importante scrieri sufite (de autori de exceptie: Ibn 'Arabi, al-Qashani, al-Qunawi si altii), texte pe teme diverse; de asemenea un studiu introductiv de o importanta deosebita, la volumul postum a lui R. Guenon: Simbolurile fundamentale ale Stiintei sacre. Dimensiunile personalitatii lui Mihail Valsan sunt, in realitate, abia perceptibile pentru cine nu cunoaste, intr-o oarecare masura, functiunea spirituala exceptionala pe care el a avut-o in economia acestui moment ciclic al istoriei umanitatii. Mihail Valsan este cel mai important exemplu pentru intelegerea oportuna si adecvata a raportului dintre adevarul doctrinar, autentic, puternic, suveran si actiunea acestuia in lume.

Teodoru Ghiondea